Charles Diehl

Theodora împărăteasa Bizanțului

Partea întâi

Theodora dansatoarea

 Începuturile

În cei dintâi ani ai secolului VI, Theodora, dansatoare şi actriţă de pantomimă, devenise extrem de cunoscută în Constantinopol din cauza purtării sale scandaloase.

Unde se născuse? nu se ştia. Dintre cronicarii care au scris despre ea, mai târziu, unii au susţinut că s-ar fi tras din Cipru, insula sângelui fierbinte, a pasiunii, patronată de zeiţa Afrodita; alţii, mai demni de crezare, afirmau că patria ei a fost Siria. Dacă originile-i sunt incerte, se ştie, în schimb, cu certitudine că a fost adusă în Bizanţ de ai săi, încă din fragedă pruncie, în acea capitală zgomotoasă şi coruptă a imperiului, unde a crescut şi s-a format. Printr-un fenomen de atavism deosebit de pregnant, întreaga viaţă a păstrat amprenta specifică ţării sale de origine, pe care a iubit-o: în timp ce Iustinian, născut în munţii sălbatici ai Macedoniei de Nord, s-a arătat profund ataşat spiritului roman, Theodora a rămas, întotdeauna, o adevărată orientală, adânc marcată de ideile, superstiţiile şi prejudecăţile neamului său.

Din ce familie provenea, iarăşi nu se ştie prea bine. Legenda, printr-un fel de respect al rangului imperial la care s-a înălţat ulterior, i-a născocit o genealogie ilustră sau măcar ceva mai prezentabilă, atribuindu-i ca tată un senator serios si credincios, în realitate, se pare că familia în care a apărut pe lume era foarte umilă. Tatăl său, dacă e să credem Istoria secretă , a fost un om sărac, numit Acacias, paznic al urşilor din Circ, iar mama, o femeie nu prea serioasă, aşa cum erau destule în lumea pestriţă a culiselor Circului bizantin. Din acest cuplu s-au născut trei fete: Comito, Theodora şi Anastasia; cea de-a doua a venit pe lume pe la anul 500.

Cei mai vârstnici dintre oamenii ce-şi făceau veacul prin Hipodrom îşi mai aminteau, la vremea apogeului ei ca împărăteasă, împrejurările în care, pentru prima oară, Theodora îşi făcuse intrarea în public. Acacias murise, lăsându-le într-o neagră sărăcie pe văduvă şi pe cele trei fete, din care cea mai mare nu împlinise nici şapte ani. Pentru a păstra beneficiile de pe urma soţului decedat, singurul ce aducea bani în casă, mama nu a găsit altă soluţie decât să se încurce cu un bărbat care, obţinând postul de paznic de urşi, se angaja să ia în grijă, totodată, şi familia predecesorului. Dar, pentru reuşita acestei combinaţii, era necesară şi aprobarea lui Aterios, administratorul Hipodromului, care făcea parte din partidul Verzilor; Aterios, însă, deja încasase nişte bani ca să favorizeze alt candidat.

Pentru a trece de acest obstacol, mama Theodorei s-a gândit să ceară ajutor publicului şi, într-o zi, când mulţimea era adunată în marele amfiteatru, a apărut în arenă, împreună cu cele trei fiice ale ei — purtând coroniţe de flori, fetiţele îşi întindeau mânuţele spre spectatori, în semn de rugăciune. Verzii au izbucnit în râs văzându-le; din fericire, celălalt partid din Circ, al Albaştrilor, gata oricând să le facă în ciudă adversarilor lor, s-au grăbit să le aprobe cererea, pe care ceilalţi o respingeau, şi să dea susţinătorului familiei lui Acacias un post asemănător cu cel pe care-l solicita.

Acesta a fost primul contact al Theodorei cu poporul pe care, ceva mai târziu, îl va distra si, mai apoi, îl va conduce; niciodată n-a uitat, însă, acele momente şi împărăteasa îi va obliga pe Verzi să ispăşească amarnic indiferenţa dureroasă cu care respinseseră rugăminţile copilei înfometate de atunci.

Theodora a crescut, împreună cu surorile ei, sub supravegherea unei mame fără scrupule, în mediul dubios din jurul Hipodromului şi, astfel, a fost pregătită, în mod firesc, pentru destinul ei viitor. Văduva lui Acacias, femeie practică, ştiindu-şi fetele frumoase, le-a îndrumat  spre teatru. Comito a îmbrăţişat cea dintâi această meserie, în care a reuşit de minune; i-a urmat Theodora. La început, îşi însoţea sora pe scenă interpretând, alături de ea, roluri de cameristă; jucau împreună, cu destul succes şi scoţând bani frumuşei, mai ales la întrunirile mondene, unde, curând, actriţa Theodora a fost remarcată şi apreciată.

Introdusă, aşadar, de foarte tânără într-o societate de cheflii dintre cei mai vicioşi, a fost nevoită să se supună, în promiscuitatea anticamerelor, multor gesturi imorale si intimităţi fără rezerve. Ajunsă la vârsta când putea să urce singură pe scenă, avea pâinea asigurată.

Era foarte frumoasă. Cei care au scris despre ea exagerat de elogios au afirmat că avea înfăţişarea şi nobleţea majestuoasă a unei regine, atât de armonioasă încât nici cuvintele şi nici operele de artă n-ar fi putut s-o redea în întregime. Dar şi cei care au calomniat-o au recunoscut că avea, aşa micuţă cum era, o graţie neasemuită şi că faţa ei încântătoare, cu tenul mat, puţin cam palid, era luminată de ochi mari, expresivi şi strălucitori.

Din această frumuseţe, care a fermecat atâţia bărbaţi, s-a redat prea puţin în portretul oficial ce se poate vedea în vestitul basorelief de la Sân Vitale, în Ravenna. Sub lunga mantie imperială, trupul ei este cu totul ascuns; pare mai rigidă şi mai înaltă; sub prodigioasa diademă care-i acoperă fruntea şi sub peruca imensă care abia de lasă să i se vadă părul negru, faţa mică, delicată, cu ovalul putin slăbit, nasul mare, drept şi subţire, Theodora apare gravă, solemnă, aproape melancolică; ceva a mai rămas, totuşi, viu în această efigie, altfel, inertă: de sub linia întunecată a sprâncenelor împreunate răsar ochii, negri şi frumoşi, pe care-i lăuda Procopios, ochi ce-i luminează încă, în întregime, faţa. Dacă am vrea să ne facem astăzi o idee despre frumuseţea ei celebră, ar trebui s-o căutăm într-altă parte, la acele portrete în care modernii, un Clairin sau un Benjamin Constant, mai ales, au încercat să facă să retrăiască imaginea Theodorei şi, inspirându-se din mozaicul de la Ravenna, iau adăugat, din fericire, figurii reci şi încremenite de acolo, câte ceva din farmecul pierdut.

Dar Theodora poseda şi alte calităţi pe lângă frumuseţe. Inteligentă și spirituală, se dovedea a fi o companie agreabilă; avea verva unei cabotine, pe care o folosea cu plăcere şi pe scenă, eclipsându-le pe celelalte actriţe care jucau cu ea, un fel de a fi plăcut şi nostim, prin care şi-i apropia pe cei mai nestatornici din adoratori. Nu era întotdeauna binevoitoare; pentru a-i face pe oameni să râdă, ironia ei devenea, adeseori, muşcătoare; în schimb, când dorea să se facă plăcută, folosea o irezistibilă putere de seducţie, îndrăzneaţă, provocatoare, nu aştepta ca omagiile să vină singure la ea, ci se străduia să le stârnească, încurajându-le cu o impertinenţă plină de voie bună; lipsită de simţul moralei  de altfel, de unde să-l fi căpătat?  avea un preţios şi neobosit temperament de amantă desăvârşită; din acest motiv, a reuşit cu uşurinţă să se facă remarcată şi dincolo de uşile teatrului.

Cât despre cariera sa de actriţă, suntem încredinţaţi că a fost încununată de succes, graţie talentului său multiplu  şi firii exuberante; a jucat în diverse piese, dar nu i-a plăcut, ca multor altora, să cânte la flaut, din gură sau să danseze; o încânta mai degrabă să apară în scene istorice sau mitologice cu figuranţi, fiindcă putea să-şi arate, fără voaluri, frumuseţea trupească de care era mândră, şi în pantomime, pentru că acolo veselia şi verva ei comică puteau să se manifeste liber. Spectatorii din Constantinopol, se spune, destul de obişnuiţi cu aceste reprezentaţii, au apreciat, totuşi, îndrăzneala Theodorei pe scenă, ca şi ingeniozitatea efectelor teatrale, destul de lipsite de pudoare, prin care le atrăgea atenţia: publicul aplauda frenetic când apărea, pe jumătate dezbrăcată, oferindu-şi nurii privirilor avide ale obişnuiţilor localului.

Era mult apreciată şi graţia pe care şi-o păstra nealterată, ca şi pofta de joc nestăpânită cu care evolua în aceste pantomime ordinare; scenariile erau de un gust îndoielnic, majoritatea axate pe grindina de lovituri abătute asupra personajelor nătângi, ei bine, Theodora ştia să primească palme şi să stârnească râsul. Dar, mai ales în intimitate, succesele ei erau miraculoase.

Reluând expresia pitorească a severului istoric Gibbon, complezenţa ei era universală; a devenit repede vestită în Bizanţ datorită nebuniilor din timpul meselor târzii, a neruşinării limbajului şi a puzderiei de iubiţi. Părea mereu dornică să-i fie admirată în primul rând frumuseţea, nepăsându-i de pudoare.

Uneori, abia coborâtă de pe scenă, repeta în culise, într-o costumaţie foarte sumară, un fel de „dansuri din buric" în faţa actorilor şi a prietenilor ei, încântaţi, şi era tare mândră de îndemânarea cu care le  executa. Alteori, în momentele de relaxare de la sfârşitul banchetelor, se dezlănţuia în expresii imposibil de redat şi în gesturi şi mai deocheate; ar trebui să-l citim pe grecul Procopios pentru a vedea pasiunea mereu reînnoită şi iscusinţa neobişnuită pe care le manifesta în a-şi satisface poftele  binevoitoare cu primul venit, stăpân sau servitor, nu se da în lături să apeleze la bucătărie când era sătulă de salon. Avea, afirma despre ea un istoric bizantin, o minte fertilă şi pricepută în a născoci lucruri noi: anecdotele din Istoria secretă, dacă le-am putea relata în amănunt, ar dovedi că reputaţia ei era cu totul justificată. Este suficient să spunem, dacă am lua de bune aceste bârfe, că Messalina se pare c-a fost, pe lângă Theodora, o persoană prea puţin nesăţioasă şi cu moravuri aproape decente; şi să mai adăugăm că, prin acest comportament, Theodora zice-se că s-a trezit, curând, atât de compromisă, încât oamenii cumsecade, dacă o întâlneau pe stradă, se dădeau deoparte, de teamă să nu se murdărească atingându-se de o femeie atât de desfrânată ca ea, ba numai faptul că o întâlneau era considerat semn rău.

Nu ştim dacă Theodorei îi păsa de opinia publică, dar aventurile ei i-au provocat unele neplăceri, pe care le-a resimţit. Cu toată atenţia specială acordată pentru evitarea unei sarcini, la un moment dat a rămas grea şi toate încercările ei de a scăpa de progenitură au eşuat.

A născut un băiat, botezat Ioan; dar pe acest copil din flori, niciodată dorit, fiindcă-i încurca viaţa, l-a tratat cu multă indiferenţă, plângându-se mereu de piedicile pe care i le punea în carieră; tocmai din această cauză, tatăl  copilului a considerat necesar şi mai prudent să ceară să i-1 încredinţeze lui şi, cum, la puţină vreme după aceea a fost obligat să plece în Arabia, fiind numit acolo ca funcţionar sau pentru alte motive, a preferat să ia copilul cu el decât să-1 lase în grija Theodorei. Bastardul va reapărea, mai târziu, şi-i va crea unele necazuri împărătesei; dar, pentru moment, curtezana a fost încântată că scăpa de el. Theodora a avut şi o fiică, de care se pare că s-a ocupat cu mai multă atenţie.

În anul 517, când încă nu împlinise optsprezece ani, datorită frumuseţii sale, a talentului şi-a atracţiei pentru plăceri, devenise una din stelele lumii bogate în distracţii a Bizanţului.